Ziduri

Am inceput sa plang, asa cum nu am mai plans de mult, simteam cum toti peretii pe care i-am zidit in jurul meu incepeau sa cada unul cate unul. Ti-am spus ca plang, dar cum sa iti spun ca plang de lipsa ta? Cum sa iti spun tie, care mi-ai interzis sa plang, ca tu esti motivul? Asa ca ti-am spus ce se intampla cu mine, am bagat niste motive care ar putea fi plauzibile, m-ai crezut si asa am evitat si mai multa lipsa.

Numai ca problema a fost ca atunci am cedat la zidul mental, am cedat si la cel fizic, iar tot muntele in care s-a adunat oboseala, gandurile grele, grijile si multe altele a inceput si el sa se darame. Am cedat cu totul.

Azi am continuat sa ma simt slabita, dar eram pe drumul cel bun. Doar ca in momentul in care mi-ai spus ca posibilitatea de a ramane acolo scade considerabil, am inceput sa ma simt din ce in ce mai bine.

Nu-mi faci bine, si totusi esti lucrul care imi face cel mai bine.

Nimic din jurul meu nu ma lasa sa renunt la tine. Totul ma trage la tine. O afurisita de ata invizibila care ne leaga. Si se asigura ca ma chinuie destul inainte sa devina vizibila.

Numai ca acum nu stiu. Dar tu realizezi existenta atei, sau nu vrei sa o realizezi?

Acum mai e nevoie de niste ciment sa incep sa ridic zidurile la loc. Nu e greu, m-am obisnuit sa o fac atat de bine, incat face parte din mine.

Scrisoare către tine

A trecut un an mă simt mai goală ca oricând. Tu încă nu ești aici, iar timpul trece mult prea greu. Mai ales atunci când le ții socoteala și speri să uiți câte zile erau ultima dată când te-ai uitat la dată, numai că se întâmplă uneori să te întrebe cineva de data întoarcerii. Știu că sună a un clișeu incredibil, că sună a ceva banal. Toată această greutate e un clișeu pe care îl trăiesc în fiecare zi. În fiecare zi mă trezesc cu gândul că balanța între ziua în care ai plecat și ziua în care te vei întoarce atârnă mai greu spre cea din urmă.

Mi-ai spus să nu plâng și ți-am spus că nu o să o fac, dar chiar mă crezi? O să plâng, dar nu o să te las să mă vezi. O să te las să vezi doar fericirea de la suprafață. Deși crede-mă că aș vrea să îți arăt și cum se simte sufletul meu. O să îl rog să se calmeze, să nu arate cât de fericit e – Știai că atunci când sufletele sunt foarte fericite sau foarte triste vor să o arate și de asta plângem? Sau cel puțin așa văd eu, așa face sufletul meu.

Mă târăsc în fiecare zi prin rutina mult prea obositoare doar ca să îmi țin gândurile ocupate și cât mai departe de tine. Tot acest lucru m-a îmbătrânit – fizic, sufletește și mental.

Mi-e dor de tine. În permanență simt cum ceva lipsește din mine.

Mi-e dor de tine. Mai mult sau mai puțin, depinde de zi.

Mi-e dor de tine.

Sunt prea singură.

 

Prea multă mizerie în jur

De ce vrem un jeg care se comportă cu noi ca și cum am fi niște pixuri ieftine (pe care le folosește doar atunci când nu ai ce altceva folosi)? De ce nu mă mulțumesc cu tipul pe care îl știu mai bine și care mă ascultă atunci când am nevoie și care e acolo de fiecare dată? Dar nu! Eu îl VREAU pe tipul care nu-mi oferă atenție. Îl vreau pe cel care se comportă cu mine de parcă aș fi doar vecina aia pe care o vede din când în când și nu contează că ea aude tot ce face și știe tot ce face (ce să-i faci? Pereții ăștia sunt al dracului de subțiri!), ea tot îl acceptă.

Dar știu de ce trag de jegul de tine. Pentru că toată viața am dat peste jeguri și cu ele știu cum să mă comport. Cu un tip normal greșesc, de un tip normal îmi bat joc – așa cum și cum jegurile ca tine și-au bătut joc de mine.

Și când mă gândesc că mie chiar îmi plăcea de tine… Asta e și asta o să fie mereu. Dar când tu te vei întoarce (și o vei face, pentru că eu nu mă voi înjosi să stau după curul tău), eu o să fiu deja cu gândul la altcineva. Poate că acel altcineva nu e un jeg. Dar cine știe?

Mi s-a facut dor de tine. Nu zic ca ar fi incetat vreodata sa-mi fie dor de tine, dar acum simt cum bucatele din mine se rup cateodata. Pot toate lucrurile sa fie cum cum trebuie intr-o zi, dar intre lucrurile bune care mi se intampla, ma opresc cateodata si ma uit la gol si imi dau seama ca imi lipseste apropierea ta.

Am cunoscut un tip. El e dragut cu mine si ma tine in brate asa cum fiecare fata ar trebui tinuta si se joaca in parul meu si imi gaseste tot felul de nume cu care sa ma alinte. Dar ca in sarutul calm si calculat pe care mi-l ofera el, eu caut agitatia sarutului tau; in imbratisarea lui din timpul sarutului, caut mana ta care cobora incet si ma cuprinde deodata puternic. In copilarismele lui, caut seriozitatea ta si ochiul tau care nu judeca pe fata o persoana. El e un copil. El e apartamentul inchiriat pe care il ai in adolescenta, tu esti casa pe care o ai toata viata.
Stiu ca gresesc cautandu-te pe tine in el. Nu e corect fata de el.

 

Azi mi-a fost scarba de mine; m-am simtit ca si cum as fi degeaba, nu merit nimic si nu sunt buna de nimic. Asadar m-am ascuns de oameni. Oamenii au si ei viata lor, trebuie lasati in pace sa respire. am stat si m-am gandit si am realizat ca in tot acest timp am fost o lipitoare care i-a agasat intr-un fel sau altul si acum ar trebui sa ii las in pace.

Am nevoie de o tigara. Trebuie sa-mi revin, sa gasesc iar ceva amuzant in orice, chiar daca e trist; sa zambesc chiar daca e trist. Dar nu pot, acum totul e negru. E mai bine in carapacea mea unde sunt testoasa, asa nu supar pe nimeni, nu agasez pe nimeni si nu plictisesc pe nimeni.

Sunt trista.

Cearcane si imbratisari

Am avut o zi care nu mi-a placut si pe tine totusi te-a interesat de mine? Iar cum sunt fata, normal ca voi complica totul si ma voi intreba “Chiar te-a interesat, chiar ti-a pasat de ceea ce simt eu, sau te-ai simtit dator?” In orice caz, iti multumesc, mi-a facut bine sa ma descarc.
Continuarea nu are legatura cu tine, e doar ceva ce-mi zburda prin minte.

Respir si absorb fiecare aroma ce ma inconjoara in speranta ca o sa o simt mai tarziu, cand ma voi gandi la acest moment. Ma leg de fiecare detaliu si fiecare idee ce ar putea sa ma aduca aici atunci cand imi voi aminti. Imi las corpul sa se odihneasca pe pat si nu vreau sa ma misc; este atat de bine aici si ma simt ferita de tot ce ar putea fi in jurul meu, chiar daca ceea ce este in jurul meu exista cu adevarat sau e doar imaginatia mea.
Dar pana la urma imi las locul si ma ridic; ma ridic si ametesc. Ma duc pana la baie, dar ma tin de dulap, usa, perete, usa si apoi chiuveta si ma uit in oglinda; persoana din oglinda parca nu sunt eu, insa stiu care e adevarul. Parul ciufulit in nuanta de roz inchis, mov, roscat sau ce culoare o fi acolo, o privire obosita dar multumita, niste cearcane iesite in evidenta din cauza creionului intins si pe care nu am binevoit sa il sterg inainte de culcare (ramasite de creion care arata zbuciumul unei seri trecute; seara cu rasete, voci, zgomote, vorbe si muzica), dar si un zambet abia observabil imi spun ca persoana din oglinda sunt chiar eu. Nu mai conteaza motivele pentru care am ajuns in acel stadiu, dar sunt eu. Sunt eu care multumesc pentru ce mi se intampla in jur, sunt eu care multumesc pentru oamenii pe care ii am in jur si de la care invat cate ceva cu fiecare minut ‘pierdut’ in compania lor.
Imi zambesc si imi spun ca sunt frumoasa. Astazi, in ciuda infatisarii, ma simt frumoasa. Stiu ca nu sunt genul de fata despre care spun celelalte persoane ca e frumoasa, dar astazi trasaturile mele imi plac.Imi plac chiar cearcanele alea evidentiate de creionul dermatograf, ochii aceia care ma tintuiesc din oglinda si ma analizeaza fara incetare de fiecare data cand ii intalnesc in oglinda. Zambetul pe care mi-l ofer ma incalzeste mai mult decat o gura proaspata din cafeaua fierbinte. E o noua zi, este 6.20 dimineata si eu ma simt frumoasa. Astazi vreau si o sa fie o zi frumoasa.
Ti-as zambi si tie, dar dormi si daca te-as trezi probabil nu ai intelege motivul pentru care fac asta. Ti-as zambi si tie, dar nu stiu daca ai simti ce vreau sa-ti transmit. Simti oare vreodata cu adevarat ce imi doresc sa simti? Atunci cand te imbratisez simti ca o fac pentru ca ma simt protejata si pentru cateva clipe altceva nu mai exista? Pentru cateva clipe nu ma mai gandesc la un anumit nivel, din punct de vedere stiintific, nu ne atingem; ma gandesc ca e ca e liniste si pace, nu exista griji semnificative, ma gandesc ca in acel moment tot ceea ce exista e imbratisarea.

Sau poate are legatura si cu tine, dar tu nu stii asta. Iar in descrierea asta e vorba despre mine, nu despre tine.

Nu ma intereseaza ca m-am urcat pe tine ca sa te iau in brate, nu-mi pasa. Imi esti prieten si mereu imi vei fi. Nu o sa accept niciodata ca cineva sa imi reproseze asta, pentru ca tin la tine; nu te iubesc, dar sunt atasata de tine, esti acolo ca un tricou vechi folosit acum pe post de pijama: ai fost un tricou frumos si bun, dar la un moment dat ceva s-a intamplat, ai fost patat, ori rupt, ori poate chiar prea folosit, dar e acel atasament si nu pot sa renunt, ai ajuns la statutul in care esti pastrat sub forma de pijama, doar pentru ca exista atasamentul.
Undeva, in alta lume, nu te-am cunoscut. Intr-o alta lume, poate mi-ai fost frate. In lumea asta, mi-ai fost iubit, un fel de amant si acum imi esti prieten. Candva poate o sa renunt la tine, la cartile tale si la tigarile tale. Insa momentan, inca esti aici, nu ai plecat. Si stiu ca nu o sa scap de tine. Poate ca nici nu vreau.